Fear can hold you prisoner, Hope cand set you free

     Nu am mai scris de un an, suntem in 2012 acum, ultimul an, daca ne luam dupa prostiile spuse pe net. Pentru cei care nu stiu, intre timp, am ajuns student la Politehnica, so I'm pretty much fucked up right now, urmeaza sesiunea, dar ca deobicei lenea invinge si nu prea invat. Insa mi-am facut timp zilele astea sa vad tot felul de filme, care mai de care mai bun, in felul lui. Am hotarat sa incep cu Shawshank Redemption (994), pentru ca tocmai l-am vazut si e mai proaspat in memorie. Un film extraordinar, credeti-ma. A fost cel mai lung film pe care l-am vazut, dar a meritat ( are 2 ore si 20 de minute). E un film care se petrece intr-o inchisoare, dar nu e genul de film in care toata ziua se bat oamenii acolo. Are si cateva scene de genul asta, dar putine, pentru a pastra veridicitatea spatiului de desfasurare (batai, sodomizari, contrabanda, chestii cunoscute). Filmul se deruleaza insa destul de incet, pentru ca scopul este de fapt sa transmita ceva: sentimente, trairi, vise, speranta, curajul, perseverenta etc. Protagonistii sunt Andy Dufresne (Tim Robbins) si Red (Morgan Freeman), ambii actori daruindu-ne o performanta de exceptie. Personajele, oamenii mai bine spus, pentru ca asa par, au o poveste imbinata, insa pot fi luat si separat, fiecare cu povestea lui, cu schimbarile lui, insa strans legati unul de altul. Ca sa nu fiu tentant sa dau spoilere (prea multe) synopsis-ul o sa il iau de pe IMDB.
     Andy Dufresne este un bancher tanar si de succes, pana cand este condamnat la inchisoare pe viata pentru uciderea sotiei sale si a amantului ei. Astfel, ajunge in inchisoarea Shawshank. Desfasurat in perioada anilor '40-'60, filmul ne arata cum Andy, alaturi de noul sau prieten Red, se dovedeste a fi un prizoniare mai putin conventional. Cam atat voi spune, sper sa nu scap prea multe surprize pe parcurs.
     Ce m-a impresionat la acest film, pe langa jocurile de rol de exceptie, sunt temele abordate si muzica. Temele tin de umanitate in general, insa sunt evidentiate intr-un cadru mai putin conventional, in care tocmai raritatea acelor caracteristici le fac si mai vizibile. Pe langa cele enumerate mai sus, alte teme importante mai sunt: timpul si efectele sale asupra oamenilor, transformarile pe care le provoaca mediului si persoanelor, prietenia (a se citi camaraderia) dusa la limitele superioare si nu in ultimul rand integritatea umana, marcata in persinajul lui Tim Robbins. Daca Andy se adapteaza vietii de inchisoare si isi pastreaza totusi o parte din demnitatea pe care o avea inainte de condamnare, Red, invata de la prietenul sau ca speranta nu moare niciodata si ca nu trebuie sa iti pierzi niciodata sentimentul de libertate, indiferent ca esti inchis intre ziduri inalte de piatra sau nu. Cum mai ziceam, muzica iarasi este un atu al filmului. Desi pe parcurs, este marcata cat de cat, pe la mijloc apare si o celebra arie a lui Mozart, partea care m-a impresionat pe mine cel mai mult este melodia de la sfarsit si din genericul de sfarsit. Unul din putinele filme care m-au facut sa las filmul pana la ultima milisecunda.
     Nu stiu ce as mai putea spune despre filmul asta, decat: "Urmariti-l !!!" Din partea mea primeste un 10/10 pentru tot.

P.S. Va las melodia de care va ziceam, sa va relaxati si voi.

 

ASOIAF fan forum

Unii dintre voi probabil au auzit despre seria “Cantec de Gheata si Foc” sau despre serialul “Urzeala Tronurilor”. Daca da, si sunteti interesati de un loc unde sa cunoasteti alti fani si sa vorbiti pana la epuizare despre cartile/serialul/personajele voastre preferate, sa va faceti noi prieteni cu care sa impartasiti pasiunea pentru serie sau pur si simplu un loc unde sa aflati cele mai noi vesti despre carti/serial/autor, atunci aflati ca acest loc exista: forumul “Cantec de Gheata si Foc”, dedicat atat seriei uimitoare a lui George RR Martin, cat si serialului produs de cei de la HBO.

Asadar, va invit sa aruncati o privire: http://cantecdegheatasifoc.forumgratuit.ro/

Planul de atac

     In camera de conferinte se aflau patru oameni: detectivul William Howard, Abigail Campbell, inspectorul Klein, seful Politiei din oras si bineinteles, Johnson, care il sunase sa ii spuna ce descoperisera la autopsie. Lucra de 3 ani si ceva la multe cazuri ale Politiei Metropolitane, dar nu apucase sa il vada pe inspector de prea multe ori, doar la cateva cazuri mai importante. De fapt toate cazurile la care participase au fost grele si complicate si chiar daca nu ar fi fost prea modest putea spune ca laudele i se cuveneau in mare parte lui.

     Astepta vesti de la Johnson de ceva vreme, timp in care analizase tot ce aflase pana acum de la rude si prieteni. Isi facuse deja niste idei si dupa ce vor afla si rezultatele cercetarilor lui Johnson si echipei sale de criminalisti, va putea sa faca in sfarsit un plan de atac in ceea ce parea un caz ciudat. Toata lumea lua loc pe scaune, iar inspectorul isi drese vocea,in semn ca sedinta putea incepe.

  -  Domnule inspector, domnisoara Campbell, detective! Cred ca putem incepe. Rezultatele analizelor au sosit destul de repede, dar am intampinat o mica problema. Am descoperit in sangele lui cantitati destul de mari de opium, insa nu destul incat sa provoace moartea. Asa ca am refacut analizele, mai minutios de data asta si am gasit inca o substanta, necunoscuta, care tripla efectele opiumului, deja in cantitati mari.

  -  SI ochii aceia intunecati? Sa inteleg ca tot drogului se datorau? intreba Will cu o mica teama in suflet.

  -  Da, ne-am speriat si noi la inceput. Se pare ca opiumul i-a ajuns in vasele de sange ale ochilor.

  -  Acum ca am descoperit ce i-a provocat moartea tanarului ne putem concentra asupra motivului si faptasului. Detective, ce ne poti spune? intreba inspectorul pe un ton superior ce ii displacea lui William.

  -  Din interviurile luate de la mama tanarului, doamna Raleigh, prietenului sau, domnul Kingston si bineinteles logodnica lui, domnisoara Ashwood am aflat cateceva lucruri interesante, care coroborate cu ce ne-a spus adineauri domnul Johnson spun de fapt mai mult decat spuneau initial, insa nu o sa va plictisesc acum cu detaliile.

  -  Din experienta mea detaliile sunt totul detective Howard, spuse inspectorul iarasi pe un ton superior, care altora le-ar parea numai un ton autoritar datorat gradelor, dar era ceva mai mult, o invidie probabil.

  -  Da, asa este, domnule! Insa sa va prezint ce am aflat. Doamna Raleigh este detinatoarea unei averi foarte mari, care ar fi trebuit sa fie mostenita de John. Ea crede ca domnul Kingston  avea o influenta nefasta asupra fiului si, ceea ce m-a intrigat pe mine dupa vorbele lui Johnson, crede ca este implicat in afaceri cu droguri.

  -  Foarte interesant. asta ar explica si substanta neobisnuita, traficantii si fabricantii de droguri mereu descopera metoda sa isi faca marfa mai buna.

  -  Da, Johnson, asa e, insa nu avem nici o dovada ca tanarul Kingston este traficant. Acum sa continui. Asta cred ca il face un suspect, dar nu neaparat vinovatul. Despre el, ce pot sa spun, tanarul boem clasic, fara studii, angajat ca barman la " Golden Horse", renumitul pub. Nimic din comportamentul lui sau din vorbele sale nu imi dezvaluie cum ca ar tainui un secret de genul asta, insa nu ma uitam dupa astfel de semne atunci. Oricum, vom afla in curand adevarul.

  -  Ai un plan detective? intreba cam retoric inspectorul.

  -  Da, am o idee cu privire la ce ar trebui sa facem, insa mai trebuie sa va spun cateva lucruri despre domnisoara Ashwood. Am fost in vizita la ea si am fost primul de la care a aflat de moartea lui John si pot sa spun ca a fost sincer surprinsa si afectata de faptul ca logodnicul ei murise. Asta a fost un semn clar pentru mine ca ea simtea ceva pentru el. Insa nu pot fi inca sigur ca nu era doar o masca si ca de fapt nu urmarea decat averea lui. Oricum, Lilly Ashwood mi-a facut o impresie destul de buna.

  -  Bine detective Howard, sa lasam pentru mai incolo femeile. Care e planul tau?

  -  Inspectore,planul e simplu si o voi lasa pe Abby sa va explice.

  -  Domnilor. Asa cum a spus si William, planul este simplu. Trebuie sa aflam daca domnul Adam Kingston este sau nu implicat in afaceri cu droguri, iar pentru asta trebuie sa vorbim cu el. Din pacatate, William a vorbit deja cu el si acesta stie ca este detectiv si lucreaza la caz cu politia, dar pe mine nu ma cunoaste. Asa ca ma voi duce in pub ca o simpla fata si voi incerca sa aflu cat mai multe lucruri de la el.

  -  Multumesc, Abby. Iar eu, intre timp, ma voi duce sa vorbesc din nou cu domnisoara Ashwood, sa fiu sigur ca nu mi-a scapat ceva. Amandoi, si eu si Abby, vom merge in acelasi timp la cei doi, astfel incat cei doi sa nu ia legatura. In 2 zile  ne vom revedea aici, cu inca un caz incheiat si cu misterul mortii tanarului Raleigh rezolvat; asta va pot garanta.

  -  Destul de ingenios planul tau detective. Va urez succes, domnisoara Campbell si tie Howard. Acum ma scuzati, am o alta sedinta cu primarul si am cam intarziat.

     Inspectorul fu imediat urmat de Johnson care avea treaba in laboratorul sau, iar Abby si Will ramasesera singuri in sala de conferinte.

  -  Ei bine, Abby, sa ne intoarcem la treaba si sa punem totul la cale cum trebuie. Nu trebuie sa dam gres.

  -  Bineinteles, William.

    Cu asta, iesira amandoi din cladirea Politiei si urcara in Lincoln-ul parcat in fata, plecand spre biroul lor.

Lie to me

      Am revenit cu un nou articol. De data asta am zis sa va scriu despre un serial foarte interesant si foarte tare pe care il urmaresc eu. Este vorba de Lie to me, dupa cum bine vedeti. Despre ce e vorba? Serialul ne vorbeste despre o echipa de experti  numita The Lightman Group, condusa de dr. Cal Lightman. Ce face echipa asta de experti? Si mai simplu: detecteaza minciuni. Da, ati citit bine, sunt detectoare umane de minciuni, de 10 ori mai eficienti ca masinariile fortelor de ordine. Cum fac ei acest lucru? Aici raspunsul devine mai complicat. Ei urmaresc  microexpresiile si gesturile oamenilor si acestea alaturi de intrebarile inteligente pe care le pune echipa aduc adevarul la lumina. Microexpresiile sunt reactii ale corpului necontrolate de om, dar care pot spune celor avizati multe lucruri: daca un simplu zambet este sincer, daca persoana este manipulatoare din fire, daca persoana se simte vinovata, are regrete sau dimpotriva este nervoasa sau satisfacuta, pe scurt, daca minti. Si acum sa va vorbesc putin despre personaje.

     Bineinteles ca voi incepe cu seful intregii echipe si initiatoul Lightman Group, si anume insusi dr. Cal Lightman. Rolul este jucat de Tim Roth, un actor britanic, pe care eu nu il cunosc din alte filme/seriale, dar despre care va pot spune ca este imaginea Prada. Ce se stie despre Lightman? Este divortat de Zoe Landau si are o fata de 16 ani, Emily. Este descoperitorul microexpresiilor si a infiintat compania alaturi de dr. Gillian Foster, psihologul lui din vremea cand lucra la Pentagon si care acum ii este cea mai buna prietena si persoana in care are cea mai mare incredere ( si ca tot veni vorba, la care si tine foarte mult, uneori parand chiar ca o iubeste, desi nu ni se dezvaluie nimic concret). Este pe buna dreptate cel mai mare expert in deceptie din lume si asa o sa inchei descrierea sa printr-ul din motto-urile sale: “ I can tell if you're lying, but not why”.

     Dr. Gillian Foster (Kelli Williams) este partenera lui Lightman si prietena sa. Este expertul psiholog al echipei, dar nu il intrece totusi pe Lightman in citirea microexpresiilor. Relatia cu sotul ei, ii cauzeaza probleme morale lui Cal, pentru ca acesta ii suspecteaza sotul ca o insala, insa trebuie sa respecte promisiunea ca niciunul nu va interveni in viata celuilalt, indiferent de motiv.

     Eli Loker (Brendan Hines) este  un alt membru al echipei, tot un „cititor” de minciuni educat academic, la fel ca si Lightman si Foster. Suprinde pe multi in serial prin aderarea sa la onestiatea radicala, spunand tot ce crede direct si provocand de multe ori scene haioase sau penibile la care razi cu placere. Este foarte bun prieten cu Ria Torres, membrul mai proaspat al echipei si exista niste apropouri in legatura cu o relatie intre ei, dar pana la acest moment nu s-a intamplat nimic ( eu am ajuns la jumatatea sezonului 2).

     Ria Torres (Monica Raymund)  este cel mai nou membru al echipei si este o „naturala” avand de mica abilitatea de a citi oamenii, insa asa cum spune si Lightman mai are multe de invatat; nu de putine ori lasa emotiile sa ii stea in calea detectarii deceptiei.

      Inainte sa inchei articolul trebuie sa va spun ca serialul se bazeaza pe fapte stiintifice adevarate, unele din personaje fiind inspirate din persoane reale. Cal Lightman este bazat pe dr. Paul Ekman, psiholog ce a studiat in mod special microexpresiile, iar Foster este bazata pe dr. Maureen O'Sullivan, profesoara de psihologie ce la ajutat pe Ekaman in infiintarea companiei The Paul Ekman Group si in studiile microexpresiilor si a limbajului corporal. V-am plictisit cu multe informatii, dar va anunt ca serialul este bestial si desi eram sceptic la inceput, dupa primul episod am devenit un fan infocat.

     P.S: Am uitat de Emily si de agentul Ben Reynolds, dar nu este prea mult de zis despre ei asa ca pun doar cate o poza si va spun sa va uitati la serial.

 P.S.S: Nu-i asa ca Emily e frumoasa?

   

Conacul Raleigh

     In sfarsit era in masina sa. Familia Raleigh isi avea resedinta la 8 km de oras, iar el se indrepta inspre aceasta in masina sa, era mandru. Baietii de la garaj facusera o treaba buna si masina arata chiar mai bine ca inainte. La orizont incepu sa se vada dealul pe care se afla conacul Raleigh, o cladire din epoca Victoriana, cu o gradina renumita pentru diversele specii de flori si copaci si binecunoscutele terenuri de vanatoare de la baza dealului. Orice impatimit al vanatorii venea cel putin o data pe sezon aici, desi costurile erau prea mari dupa parerea lui si nici nu prea ii facea placere sa impuste animale nevinovate. Trecu de portile cu gratii, pe care se afla si simbolul casei facut dintr-o placa aurita si se apopie de conac.

      Ajunse in fata intrarii si isi parca Lincolnul Continental negru, cand un valet se oferi sa ii aseze masina corect si gata de plecare. Iesind din masina fu surprins de dimensiunile conacului. Nu era foarte mare, precum palatele legale de langa oras, dar iti crea un sentiment de respect fata de bogatia familiei Raleigh. Usile se deschisera parca singure, pentru un ochi obisnuit chiar asa ar fi parut, dar el observa rapid cei doi valeti in umbra lor. Intra intr-un hol care parca te trimitea in Evul Mediu, totul din piatra masiva, arhitectura specifica timpului. Pe podea se intindea un covor rosu lung, iar pe peretii laterali se aflau doua armuri lustruite si cu sabiile in mana, precum doi cavaleri din timpurile uitate. Imediat dupa acestia se aflau mai multe tablouri, toate reprezentand arborele genealogic al familiei, de la aparitia sa, la Walter Raleigh si la ceilalti urmasi. Trecand de holul acela intra intr-o alta incapere. In fata sa se afla o versiune foarte veche a stemei familiei, mai veche de 200 de ani se parea. In laterale se gaseau doua usi care dadeau inspre celelalte camere ale conacului, iar in fata sa doua scari curbate ce treceau pe deasupra peretelui cu stema si urcau catre camera principala.

      Din nou usile se deschisera singure, valetii fiind iarasi aproape imperceptibili. Ajunse intr-o camera mare, in care se imbinau foarte bine elementele vechi cu cele moderne. O gasi pe doamna Raleigh stand intr-un fotoliu rosu in fata unei masute, servindu-si ceaiul de la ora 5.

  - Am fost anuntata de venirea dumneavoastra domnule Howard. Luati loc va rog, spuse aratandu-I un al doilea fotoliu langa masuta.

  - Ati vorbit cu colega mea Abigail. Tot ea ii daduse si toate detaliile despre familie si resedinta acesteia.

  - Da. Inteleg ca doriti sa vorbim despre fiul meu. Inainte de toate vreau sa va spun ca trebuie sa prindeti criminalul si sa-l pedepsiti. Cand a murit sotul meu am fost devastata, acum sunt mai rau de atat. Toata averea va fi mostenita de varul lui John, dar nu mai parasise linia mea de peste 3 generatii. Mie imi pare bine ca fetita aia nu a primit nimic, daca apucau sa faca nunta ar fi avut dreptul sa revendice o parte din avere. Singura mea usurare…

   - Va inteleg doamna si tocmai de aia sunt aici. Vreau sa va intreb cateceva despre John, despre viata lui si despre relatiile lui cu ceilalti, in special domnisoara Ashwood si domnul Kingston.

  - John era un baiat foarte intelligent, de aceea l-am si trimis la cea mai buna facultate din tara. I-am oferit cea mai buna educatie posibila, era un tanar stilat, politicos si asezat la locu lui, asta cel putin pana cand l-a intalnit pe Adam. Din pacate si John a fost prea naiv.

  - Si ce imi puteti spune despre el?

  - Ha! Tanarul tipic de oras, mandru, arogant, incurcat in tot felul de afaceri dubioase si indecente pentru un om ca John. A avut o influenta negative asupra lui si nu am putut sa il opresc, era fascinat de libertatea lui Adam si de viata lui boema.

  - Afaceri dubioase? La ce va referiti.

  - Nu stiu exact, dar simt ca ceva nu e curat in legatura cu baiatu ala. Cu siguranta din cauza lui a fost ucis John, spuse doamna Raleigh pe un ton grabit.

  - Am inteles. Si despre tanara logodnica, ce imi puteti spune?

  - Lilly? O fetita draguta, frumoasa, nu pot nega asta, dar nu era de nasul lui John. E o fata de la tara, fara un nume, fara o avere. Intradevar afacerea cu florile o face independenta si pentru asta o admir, dar urmasul lui William Raleigh nu are ce sa caute cu o florareasa.

  - Si ati fost de acord cu nunta lor?

  - Recunosc  ca am gresit, nu l-am oprit pe John sa aiba o relatie cu fata aia, dar e tanar, ma gandeam ca isi face si el hatarul si apoi isi va reveni si se va casatori cu o fata provenind dintr-o alta familie nobila. Dar nu a fost asa… Totusi dupa ce a cerut-o de nevasta, am tot incercat sa il fac sa se razgandeasca, in zadar, chiar era indragostit de fata aceea.

  - O ultima intrebare. Stiati unde se duce John in acea seara?

  - Nu. Statea linistit in camera lui si brusc a plecat din casa. Zicea ca are treaba in oras. Mi-am imaginat ca se duce la Adam, deseori pleaca seara sa bea cu el. Va spun inca o data: nu imi place de tanarul ala.

  - Va multumesc pentru informatii doamna Raleigh. Uitati cartea mea de vizita, daca mai aveti ceva sa imi spuneti ma puteti gasi la telefon.

  - Da, cu siguranta. Va multumesc si eu domnule Howard sis per s ail prindeti pe criminal.

     Iesind din nou pe usile care acum nu ii mai acopereau pe valeti, ajunse la masina si parasi conacul. Se parea ca nu avea inca nici o pista clara, iar mama avea niste motive sa il suspicioneze pe tanarul Adam. Cel putin va verifica asta si se va mai intalni cat de curand si cu domnisoara Ashwood. Trebuia sa descopere motivul pentru care nu purta inelul, desi il plangea cu adevarat pe John. Afacerea asta devenea din ce in ce mai interesanta si nu mai avusese un asa caz inca de la inceputurile carierei sale.

Prietenul

     Pubul era situat pe bulevardul cel mare de pe o latura a Parcului. „The Golden Stallion” era unul din cele mai selecte localuri din zona si se mandrea cu servicii formidabile si o clientela ce cuprndea afaceristi foarte bogati, nobili, vedete si oameni de stat. Se afla intr-o cladire veche, cu o arhitectura destul de rara in oras, iar William isi putea da seama de asta, desi stia ca nu prea multi din selectii clienti stiau asta. Desupra capului sau se afla semnul pubului cu un armasar mandru despre care se spunea ca era facut din aur, dar cel mai probabil era doar vopsit cu o vopsea scumpa.

     Will impinse usile masive din stejar si incepu sa coboare treptele catre localul propriu-zis. Fu intampinat de o sala destul de mare in mijlocul careia sa afla un bar cu tot felul de bauturi, care mai de care mai exotice si mai de pret: vinuri nobile, vechi de zeci de ani, cea mai buna bere germana, whisky din distileriile cele mai apreciate, tequila, chiar si sake din indepartata Japonie si multe altele. Barmanul era un tanar de vreo 30 de ani, imbracat intr-un costum clasic dar de calitatate. Din descrierea lui Lilly, acela trebuia sa fie Adam, prietenul lui John. Incepu sa inainteze usor catre bar, analizand cu atentie interiorul pubului. Tot localul era format din cercuri concentrice, barul si el rotund fiind centrul. Totul pornea radial dinspre centru: scaunele in jurul barului pentru clientii care veneau doar sa bea ceva, apoi mese din sec XVIII, destul de valoroase la ora actuala, pentru cuplurile care veneau la intalniri sau cei care veneau cu prietenii sa petreaca timpul, apoi mai multe separee pentru persoanele care veneau acolo ca sa discute afaceri imense, manevre politice si alte lucruri importante. Se zvonea ca in acest local veneau deobicei VIP-urile care isi inselau consortii, dar astea erau barfe care pe detectivul Howard nu il interesau.

      Ajunse in fata barului si comanda un whisky; invatase din experienta ca intotdeauna trebuia sa comanzi ceva cand vorbeai cu un barman, de foarte multe ori ajung sa fie confidentii clientilor, iar faptul ca iti cumparai o bautura facea conversatia mai usoara. Barmanul ii dadu paharul cu whisky si gheata cerut.

    - Sunteti domnul Adam Kingston?

    - Da, raspunse tanarul.

    - Detectiv William Howard. Investighez moartea domnului John Raleigh. Am inteles de la logodnica sa ca sunteti foarte buni prieteni. As vrea sa va pun cateva intrebari.

    - Ati vorbit cu Lilly?! Da, eu si John eram prieteni. O sa va ajut cat pot de bine sa descoperiti cine l-a ucis.

    - Nu am zis ca l-a ucis nimeni, dar va multumesc pentru cooperare. De cand il cunosteati pe John?

    -  Pai, ne-am cunoscut aici, in pub. El era student, iar eu eram proaspat angajat. Asta era acum 4 ani.

    - Si pe domnisoara Ashwood?

    - Despre Lilly John mi-a vorbit de cand a cunscut-o si la scurt timp a adus-o si in pub unde am vazut-o si eu. Asta era acum 1 an de zile daca nu ma insel.

    - Cat de bine va intelegeati cu John?

    - Dupa cum v-am spus, eram foarte buni prieteni. O data chiar mi-a imprumutat niste bani cand aveam foarte mare nevoie si i-am fost  si eu mereu alaturi, mai ales acuma cand a cerut-o de nevasta pe Lilly, eu am fost cu el cand a cumparat inelul.

      Inelul... domnisoara Ashwood nu purta inelul cand o vizitase.

    - Cand l-ati vazut ultima oara pe domnul Raleigh?

    - Sincer sa fiu, in seara mortii sale. A trecut pe la bar sa bea ceva, parea foarte agitat si grabit ,dar nu

l-am mai intrebat de ce, cu toata nunta asta se purta uneori mai ciudat. A baut un pahar de whisky dupa care a plecat. Era ora 10 cand a plecat, stiu pentru ca s-a uitat la ceas chiar atunci.

    - Si dumneavoastra? Unde va aflati in jurul orei 12?

    - La bar, am fost in tura de noapte.

    - Era consumator de droguri?

    - John? Nu ,niciodata, cel putin nu din cate stiu eu si mie imi poveste cam orice problema.

    - Era amator de jocuri de noroc? Datorii?

    - Nu, John era un tip inteligent si cu adevarat demn de numele pe care il purta.

    - Da, si ce nume. Stramosul sau a fost Walter Raleigh, marele calator si prieten al reginei Elizabeta I. Cu un astfel de nume poate avea dusmani.

    - Nu cred. Aici suntem toti loiali familiei regale.

    - Traiasca familia regala! spuse William si dadu paharul pe gat.

    - Traiasca familia regala! raspunse tanarul.

    - Va multumesc pentru ajutor, domnule Kingston. Uitati cartea mea de vizita. Daca va aduceti aminte si altceva nu ezitati sa ma sunati.

       Detectivul Howard parasi localul si chema un taxi. In sfarsit il sunasera cei de la garaj, masina lui era gata. Taxiurile astea deja devenisera monotone. Dupa ce isi va ridica masina va face o vizita la resedinta familiei Raleigh, nu inainte de a cumpara si un bughet de flori pentru aceasta, poate chiar de la floraria domnisoarei Lilly, i-ar fi placut sa o revada.

The original crime family...

     Pentru acest articol am zis sa fiu in pas cu noul blog al Alinei si sa scriu si eu ceva despre un film, mai bine zis un serial in cazul acesta. The Borgias (2011) ne prezinta povestea familiei Borgia, o familie controversata in timpul Renasterii. 

     Rodrigo Borgia, capul familiei, a fost Papa pentru o perioada si este unul dintre cei mai corupti papi care au condus Roma, realizand multe manevre politice pentru propria bunastare si pentru renumele familiei sale. In serial este jucat de faimosul Jeremy Irons ( The Lion King - Scar , Kingdom of Heaven, Eragon, The Merchant of Venice si multe altele) caruia zic eu i se potriveste de minune rolul de papa corupt si politician abil, dar si de tata si cap al unei familii, luptandu-se sa adune bogatie si sa creeze un renume din familia sa (chiar vrea sa ii lase lui Cesare, fiul cel mare, scaunul papal). Este din pacate un Papa atat de corupt incat nici pacatele capitale nu il ocolesc: adulterul, furtul, violul, mita, omorul, incestul. Nici celelalate personaje nu sunt mai prejos, actorii nu prea renumiti, dar foarte potriviti jucand cat se poate de autentic.   

     Cesare Borgia este un tanar cardinal (numit de Papa bineinteles) care desi nu seamana cu tatal sau in privinta avutiei, este mai interesat in a-si apara familia – sora si mama in special – de pericolele determinate de noul statut, dar nu se fereste de la a folosi mijloace murdare pentru a face acest lucru: asasinate, spionaj, mita si altele. 

     Juan, este al doilea fiu al lui Rodrigo, cel care a ales cariera militara. Este mult mai mandru si mult mai arogant fata de fratele cel mare, dar totodata si mai prost si mai violent. Rolul sau in serial nu este atat de important, cel putin pana acum la episodul 5, asa ca nu merita sa mai dau detalii. 

     Lucrezia Borgia este fata din familie, frumoasa, inocenta si curioasa, dar care ajunge si ea victima in jocurile politice ale tatalui. Este casatorita la 13 ani cu un membru al unei alte familii mari, Sforza, pentru a asigura forta lor armata de partea Papei. Din pacate dragostea fratelui si a tatalui se vor dovedi mai puternice decat par si vor ajunge la incest. 

      Astept cu nerabdare sa vedem ce ne mai prezinta serialul si ce mai pune la cale familia Borgia. In incheiere o sa va spun ca serialul este bestial si nu o sa vedeti coruptie mai adevarata nici in Parlamentul Romaniei.

P.S. Amanta principala a Papei este Giulia Farnese, care e destul de frumoasa si in film.

O zi de vacanta...[ Special Edition]

   Nu am mai scris demult. In primul rand le urez " LA MULTI ANI!" tuturor fetelor si baietilor cu nume de

floare ( printre care si mama, Codrut si Codrin/Bamboo ). In al doilea rand va promit ca in vacanta asta o

sa mai scriu un capitol din povestea mea ( care oricum nu va place, dar tre sa fie acolo toata :)) ). Si in ultimul rand (dar nu cel din urma) o sa va povestesc cum am petrecut ziua asta, sa schimb nintel monotonia blogului, care zice lumea ca e de tocilari si sa fac o mica pagina de jurnal, ca de, a fost misto ziua de azi. Sa incepem cu inceputul, bineinteles.

      Deci ziua a inceput clasic, cu trezit si montat in fata laptopului. Apoi am vorbit cu cativa prieteni si ne-am instalat un COD 4 sa jucam in multiplayer ( ocupatie intelectuala de vacanta ). Dupa nintica impuscatura m-am oprit, mi-am reintregit fortele mintii si ale corpului cu o masa copioasa de sarbatoare din asta importanta si m-am gandit: " Bai, hai sa fac ceva misto". Am luat una bucata telefon, l-am sunat pe Dode ( se pare ca si el taia frunza la caini), am vorbit cu Bamboo pe mess si ne-am strans trei "calareti" pe biciclete sa mergem la plimbare.

      Ne-am "strunit caii" si am mers catre padurea misterioasa de la marginea orasului cunoscuta si sub numele de Cazacu ( foarte infricosator,nu?). Ne-am dat noi duhul urcand pantele, apoi am ajuns in poiana de la sonda ( pentru cine stie zona) unde ne-am odihnit si am privit ce fac altii la gratar de Florii. Daca urcusul a fost letal, coboratul dealului a fost bestial ( va pot confirma tovarasii de aventura). Dupa ce am atins viteza luminii coborand panta, am traversat calea ferata si ne-am intors pe faimosul DN1A (zice si la PROtv ). Ne-am oprit la HEI ( sau HEL, niciodata nu am stiut cum se numeste restaurantu rompetrol), am facut un schimb cu vanzatoarea de acolo si ne-a dat mancare si bautura in schimbul unor hartii cu fete si numere pe ele (nici acum nu stiu ce utilitate au hartiile astea ). Din nou am incalecat pe "calutii" credinciosi si am trecut rapid de cimitr ( sa nu se raceasca sandwichurile) si am mers pe digul din spate sa facem o pauza si sa ne reimprospatam fortele, privind miraculosul peisaj ce ni se deschidea in fata ochilor ( pe bune,chiar e frumos, va dau si poze).

     Am mancat, am mai ras, am contemplat panorama si ruinele mistice de pe partea cealalta a Teleajenului. Apoi, avand o revelatie divina, le-am propus tovarasilor mei sa traversam maretul rau “Styx” si sa vizitam ruinele.  Am luat bicicletele, am cautat cel mai apropiat vad, ne-am udat sau nu (fiecare a avut o alta metoda de traversare) si din nou am facut eforturi titanice sa urcam pana in la ruine. Ajunsi acolo, ne-am imbatat din nou cu frumoasa panorama,de data asta a orasului si a partii noastre de Teleajen ( nu am putut evita sa zarim in departare si frumoasa noastra scoala ). Descoperind misterul acelor betoane ( pentru cine nu stie , este vorba de fostul sticloval de peste Teleajen), am coborat din nou ( bestial) si am mers pe malul Styxului pana am ajuns la un podet facut de fapt dintr-o teava, pamant si niste beton pe langa. Am traversat raul si am ajuns din nou in partea noastra de vale. Am infruntat pericilosii pazitori ai acelor strazi ( vreo 10 catei - de culori diferite) si am ajuns in zonele binecunoscute ale oraselului nostru de munte (?). Am facut o mica pauza in parc si ne-am intors acasa. Si mai zice lumea ca nu ai ce face la Valeni - fraieri.

      Gata, mi-am folosit prea multe celule cenusii, asa ca ma opresc. Va astept in curand pentru urmatorul capitol si de ce nu, poate pentru o noua aventura. La multi ani inca o data celor care sarbatoresc azi Floriile!

Crinul [re-edited]

     Taxiul mergea incet, foarte incet, dar avand in vedere ca afara ploua torrential nu se putea plange.
     Dupa micul dejun ce il revigorase si il trezise putin dupa ce vazuse de dimineata, se duse direct la sectie pentru a afla identitatea fetei. Abigail Campbell era colega lui de peste 3 ani si desi statea mai mereu la birou, ajutorul ei fusese de nepretuit in destule cazuri. Avea 28 de ani, absolventa a unei prestigioase Academii de Politie, era inalta, blonda, desi ca toti blonzii parul incepuse sa i se inchida la culoare, si avea o fata intotdeauna voioasa si zambitoare. Desi era duminica, Abby lucra ca deobicei in plus, din lipsa de ocupatie banuia el, dar nu comenta, pentru ca ea muncea din greu si pastra totusi acea atitudine vesela o admira si o respecta, fiind printre putii pe care William Howard ii numea prieteni.  Ii dadu poza si o ruga sa il anunte de indata ce afla cine era, era prea obosit si avea nevoie de putin somn. Somnul, ce se prelungise pana dupa-amiaza, ii fusese intrerupt de taraitul telefonului prin care Abby ii comunica adresa tinerei.
      Lilly Ashwood era o fata simpla, o florareasa, ce provenea dintr-o familie la fel de simpla din provincie. Se mutase cu cativa ani in urma in oras si isi deschisese o florarie ce parea sa mearga foarte bine. Avea doar 26 de ani si se descurca foarte bine de una singura.
       Ajunse la blocul in care traia tanara, relativ departe de floraria ei. Urca scarile si suna la sonerie.
  - Buna ziua, cu ce va pot ajuta?
William Howard ramase inmarmurit. Nu avusese niciodata prea mare success la fete, dar putea recunoaste o fata frumoasa atunci cand o vedea, iar Lilly Ashwood era una dintre cele mai frumoase fete pe care le vazuse vreodata. Parul ei castaniu curgea precum cea mai fina ciocolata peste umerii ei si peste formele voluptoase ale sanilor, incadrandu-i fata intr-o rama perfecta. Buzele carnoase si roz pareau a fi niste flori de ciresi in plina primavara. Dar ochii, ochii aceia il captivasera. Caprui precum frunzele de toamna, precum pamantul si scoarta copacilor, ascundeau putere, curaj si o dorinta de viata nemaivazuta.
  - Va simtiti bine domnule?
  - Da, ma scuzati. Sunt detectivul William Howard.
  - Incantata, cu ce va pot fi de folos?
  - Problema este mai delicata. Daca imi permiteti sa intru, putem sta jos.
  - Ce mai stiti despre John? Intreba Will in timp ce lua loc pe fotoliu.
  - Nu am mai vorbit de 2 zile, dar aseara spunea ca vine pe la mine. Probabil a avut o problema cu mama lui, niciodata nu a fost de acord cu relatia noastra, desi nu mi-a spus-o niciodata.
  - John a plecat aseara spre dumneavoastra, insa nu a mai ajuns. I-am descoperit trupul neinsufletit in aceasta dimineata in Parc.
  - Ce?? Doamne… Nu, John… nu se poate…John…
     Trecuse prin situatiile astea de o gramada de ori, iar cea mai buna optiune era sa o lase sa planga. Plangea incet, varsa lacrimi multe, dar o facea sincer, se simtea ca il iubise nespus pe tanarul ce murise. Ajunsese sa faca diferenta intre rudele si prietenii sinceri ai unei victime dupa cum plangeau, desi asta nu era un lucru care sa sugereze suspiciunea asupra persoanei. Asteptand in liniste ca ea sa planga isi trecu privirea prin camera. Apartamentul era decorat cu bun gust, dar ceea ce facea totul extraordinar erau florile. Nu erau doar aruncate prin casa, erau frumos aranajate si potrivite pentru a creea o stare de calm si relaxare, imprastiind in acelasi timp miresmele exotice sau deja cunoscute. Insa ceea ce ii atrase atentia in mod special era crinul imperial ce trona pe mica masuta din fata lui. Privind floarea cea rara din fata sa, ii trecu prin minte un gand neasteptat. Fata semana cu crinul, era precum crinul. Numele ei se regasea in cel al florii si desi erau foarte diferite, castaniul ei si albul crinului, ambele erau pure si nobile, radiind aceeasi putere si aceleasi sentimente. Daca acest crin imperial era cea mai rara si cea mai nobila intre flori, atunci Lilly Ashwood era cea mai rara si mai frumoasa fata. Un miros ciudat si dulce parea ca se imprastie dinspre crin, un parfum atat de slab, dar atat de intens.
  - Poftiti batista mea.
  - Va multumesc, spuse domnisoara Ashwood stergandu-si lacrimile.
  - Daca nu va simtiti in stare sa vorbiti, pot reveni altadata.
  - Nu, nu. Vreau sa stiu tot despre el. Cum s-a intamplat?
  - Dupa cum spuneam, l-am gasit in Parc de dimineata. Nu exista urme de lupta, rani sau ceva care ar putea arata cauza mortii.
  - John, doamne…
  - Dar va asigur ca facem tot ce putem. Aveti promisiunea mea ca voi face tot ce pot pentru a afla adevarul.
  - Multumesc.
  - V-as ruga sa imi povestiti despre John, cine erau prietenii lui, relatia cu familia, cu dumneavoastra. Tot ce puteti spune.
  - Orice, atata timp cat va ajuta la deslusirea adevarului.
Howard scoase apoi un carnetel si nota tot ce ii povesti Lilly. Discutia dura mai mult de o ora si deja se facea tarziu, desi amanase cat putea de mult clipa pentru a mai putea sorbi din frumusetea ei.
  - Va multumesc pentru informatii. Va voi anunta de indata ce aflu ceva.
  - Va multumesc si eu.
  - La revedere si o seara buna.
  - La fel si dumneavoastra.
     Chema un taxi si se duse spre casa. Senzatia de placere oferita de apartamentul fetei se minimizase deja de cand iesise din bloc, dar inca nu putea scapa de sentimentul ca fata avusese un efect nebanuit asupra lui. Era foarte frumoasa intradevar, dar parca totusi ceva nu era atat de perfect cum parea si tot nu putea sa uite parfumul acela imbatator. Ajunse acasa si scotandu-si carnetelul incepu sa analizeze toate informatiile pe care le aflase de la Lilly. Se parea ca John avea un prieten foarte bun, Adam, alaturi de care acesta petrecea cea mai mare parte din timpul in care nu se afla cu ea. Erau clienti fideli ai unui pub select din preajma parcului, asa ca acolo era un loc bun din care sa inceapa investigatiile. Deasemenea trebuia sa discute si cu mama victimei, intotdeauna era bine sa stii mai parerea familiei si nu de multe ori chiar unul din membri era vinovatul. Urma sa lamureasca toate aceste probleme maine dimineata, cand va fi scapat de oboseala acelei zile si de senzatia ciudata de la intalnirea cu fata. Un somn bun era tot ce ii trebuia…

Gargui de Andrew Davidson

     Nu am inspiratia sa scriu urmatorul capitol, asa ca o sa scriu despre ceea ce mi-am propus cand am facut blogul asta si nu am mai facut-o demult. O sa va vorbesc despre o carte. O carte care am primit-o cadou si astazi am reusit sa o termin. Cartea se numeste Gargui, scrisa de Andrew Davidson, o carte prin care tanarul autor canadian a debutat si care a fost primita destul de bine de catre critici. Nu a fost chiar genul meu de carte si am citit-o destul de greu, pentru ca nu m-a captivat prea mult in prima jumatate, dar usor usor devine mai interesanta, povestile Mariannei, istoria celor 2 si misticismul se imbina foarte bine si se creeaza astfel un echilibru cu trairile personajului principal din prezent, dar mai intai sa pricepeti si voi despre ce este vorba. O sa incerc sa dau cat mai putine detalii sa nu stric placerea lecturii potentialilor cititori.
     Romanul are ca tema iubirea, iubirea ce transcende timpul si spatiul si supravietuieste oricaror forte exterioare, ce infloreste acolo unde nu era de asteptat. Cartea este scrisa ca un jurnal al personajului principal. Acesta, un barbat frumos, in floarea varstei, bine dotat sexual si un actor de filme porno renumit sufera un accident de masina si este ars grav intr-un incendiu. Supravietuind focului, el ajunge la spital si descopera ca tot fizicul lui de invidiat a disparut, fiind ars din cap pana in picioare. In timpul recuperarii sale pe care nu si-o dorea, o intalneste insa pe Marianne Engel, o femeie putin spus ciudata, la care ajunge sa tina. Dealungul timpului petrecut in spital Marianne incepe sa isi faca cunoscuta povestea si ii explica faptul ca intre ei este o legatura mai puternica decat ar crede cineva, iubirea lor existand cu peste 700 de ani in urma, ea asteptandu-l din nou pe el de atunci. Dupa ce el se recupereaza intratat incat sa paraseasca spitalul, se muta in urma unei invitatii la ea acasa. Marianne Engel era o sculptorita de gargui si casa ei nu arata deloc a altceva decat un vechi castel medieval, de aceea i se si spunea "fortareata". Pe parcursul povestii el afla din ce in ce mai multe despre ea si despre ei, prin intermediul povestirilor si istorisirilor ei si ajunge sa o iubeasca, insa Marianne, desi il iubeste la fel sau poate chiar mai mult, are un scop mai inalt pe care nu il poate ocoli.
     Mai multe nu mai spun pentru ca ar fi prea multe spoilere si asta ar afecta cu totul intreaga placere a lecturii. Iubirea dintre cei doi este asa cum spuneam o iubire aparent nemuritoare, iar Marianne o face cu atat mai simtita prin povestile ei de dragoste si prin istorisirea propriei ei vieti alaturi de el in anii 1300. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost legatura dintre povesti, aparent neimportante si "Infernul" lui Dante, des mentionat in roman. Raportarea la aceasta carte, desi nu originala, este foarte bine realizata si ultima parte are un efect special asupra cititorului, vindecarea dependentei de droguri a personajului si totodata dobandirea unei credinte sunt invaluite in misticism si creeaza o imagine impresionanta. Fiecare poveste in parte urmareste de fapt iubirea din alt unghi, fiecare personaj din acele povesti avand un rol mai important pentru narator decat in propria poveste. Acestea au caracter initiatic si il pregatesc de fapt pe narator pentru inevitabilul sfarsit pe care si noi il realizam odata cu el, o data cu terminarea povestii de dragoste dintre Marianne Engel, tanara calugarita si un mercenar ranit grav in lupta, tot prin ardere. Trecerea iubirii prin "Infern" devine astfel tema principala a romanului, "Infernul" nefiind altceva decat viata.